Nu am nevoie de tine.

Daria scrie despre nevoia de cineva

Acum ceva timp am cunoscut o fata foarte simpatica la public speaking, care mi-a spus ca are si ea blog. Am tras cu ochiul la ce are de zis si mai jos ai unul dintre articolele ei preferate. Daca iti place si vrei sa citesti si altele de la Daria, uite aici blog-ul ei.

Nu avem nevoie de nimeni.

Nu am nevoie de tine.

Pot să mă plimb singură prin parc, ascultând playlist-ul preferat.

Pot să ies singură în oraş, sâmbătă seara, bucurându-mă de o ciocolată calda şi bucurându-mă de muzica din cafenea şi de priveliştea ce a înţepenit în spatele sticlei aburite.

E ok să merg singură la cinema, la filmul preferat, să trăiesc fiecare scenă şi să caut pe Tumblr alţi oameni care gândesc la fel ca mine.

Nu mă deranjează să merg singură la concerte. E ok să stau între necunoscuți şi să las muzica să îmi amintească de ce vreau să uit sau să mă lase să trăiesc.

E absolut ok să stau singură într-o librărie, uitând de mine. Să particip la diferite activităţi fără dorinţa de a cunoaşte noi persoane, deoarece în fiecare pereche de ochi străini, mereu încerc să te găsesc pe tine.

E ok, nu mă deranjează să fiu singură. Îmi sunt cel mai bun prieten şi e de ajuns.

Dar nu e ok în momentele în care sufletul parcă-mi explodează să mă uit la ecran şi să nu am pe cine să sun.

Şi parcă ar fi mai frumos să renunţ la Tumblr şi să vorbesc cu cineva despre acel film care parcă a generat o revelaţie în mintea mea, să văd pasiunea din ochii tăi ce se citeşte şi în ai mei.

Parcă ar fi mai amuzant să ţip din toată puterea la un concert cu cineva, să ne simţim ca şi cum am fi la infinit. Să ridicăm mâinile în aer şi să ne zicem: Dar ce norocos sunt că eşti aici cu mine. Sau la un concert de muzică clasică, să mă uit în dreapta sau în stânga şi să vad un cunoscut şi să admir cum buzele sale se curbează când se regăşeşte într-o melodie sau cum ochii parcă schiţează o lacrimă sau în zâmbet şi să îmi spun:Dar ce frumoşi sunt oamenii când devin ei însuşi alături de tine.

La librărie, parcă aş merge singură, dar ar fi mai distractiv să stai pe celălalt scaun şi mereu răspunsul meu să fie: E a nu ştiu câta oară când citesc pagina asta. Şi aş spune-o râzând, deoarece, aş prefera să citesc ce ne spunem noi, decât ce aau spus alţii.

În parc, intenţionat mi-aş uita căştile acasă, doar ca să vorbim despre tot ce adorăm şi despre tot ce ne enervează.

Să mergem la activităţi împreună, să începem să râdem într-o linişte de mormânt, iar lumea să se întoarcă şi să râdă şi ea, deoarece suntem tineri şi poate chiar nu avem habar de ce facem.

Şi e aşa de trist, să te întorci acasă cinci zile din şapte, acelaşi drum, mereu singur. Şi să te gândeşti la ce a fost şi nu va mai fi.

Şi daca iubirea,prietenia sau orice interacţiune pozitivă umană a devenit un clişeu, atunci clişeele sunt singurele dovezi ca umanitatea încă există.

  • Nu avem nevoie de nimeni.
  • Nu am nevoie de tine.
  • E ok, nu mă deranjează.
  • Dar sincer, uneori îmi doresc să fii aici cu mine.

De ce ne privim fără să ne spunem nimic? De ce ne spunem totul fără să ne privim?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *